Credință, suferință și memoria familiei
Povestea tatălui meu
În octombrie 1980, tata avea 44 de ani, mama 41, iar acasă eram șapte copii, toți minori. Povestea arestării lui trece și prin viețile noastre: prin declarația mamei, prin anii de școală ai fratelui meu cel mare, prin munca pentru a ține casa și prin plecarea întregii familii spre America.
Cuprins · urmărește firul poveștii
Tatăl meu
Tatăl meu, Gheorghe Hofman, repara mașini în Rădăuți. Era Creștin după Evanghelie. S-a născut la 22 martie 1936, în Grănicești, fiul lui Serghie și al Victoriei. În octombrie 1980 avea 44 de ani. Mama mea, Margareta Hofman, avea 41 de ani. Se născuse la 1 iunie 1939.
În casă erau șapte copii, toți minori. Cel mai mare avea șaptesprezece ani și era încă la liceu.
Când veneau oamenii cu sacii, el nu îi lăsa pe copii în cameră. Fiul scrie asta pe declarația din 30 octombrie 1980: discuțiile nu erau pentru ei, și de aceea nu le știe pe de-a-ntregul. Mama, pe pagina ei din aceeași zi, scrie că a fost întrebată și că declară. Scrie și că nu l-a văzut pe soțul ei primind bani străini sau aur.
Drumul Bibliilor
Tatăl meu îl socotea cel mai bun prieten pe Vasile Lăcătușu din Cacica. Asta o spun eu. La 30 octombrie 1980 mama scrie că soțul ei dădea la Lăcătușu cărțile cu caracter religios care soseau. L-au cunoscut prin tata. A venit și la noi. Vorbea la biserică. Acesta nu este Vasile Lăcătuș din Vicovu de Sus. Hârtia nu îl numește informator.
Tata mi-a spus și drumul. Bibliile le dădea lui Vasile, iar Vasile le trecea în Rusia. În aceeași zi, fratele lui mai mic scrie că tata i-a spus lui: materialele în limba rusă erau trecute în Uniunea Sovietică printr-un om pe nume Vasile.
Pe rândul acela Vasile este penticostal și excavatorist la un baraj făcut împreună cu Uniunea Sovietică. Orașul de pe rând este greu de citit, și nu îl scriu. Rândul nu scrie Lăcătușu și nu scrie Cacica. Numele, Cacica și drumul în Rusia stau împreună în ce mi-a spus tata.
Fratele meu cel mare, în scrisoarea către copiii lui, îl numește David și îl numește și Vasile. Scrie că lucra la un baraj pe Prut, râul de la graniță, și că trecea Bibliile peste graniță. Tata aducea cărțile până în zona șantierului. David le trecea. Mama i-a spus tatălui, după vorba lui David, că dacă ar înconjura pământul cu opinci de fier nu ar mai găsi un om care să i se potrivească așa. Scrie că a intrat în lucru pe la 1977. După arestarea tatălui, îl căutau. A plecat în Germania de Vest și a cerut azil.
Hârtiile din dosar nu scriu David pe același rând cu Cacica. Le unește scrisoarea, și ce mi-a spus tata. Scrisoarea dă și o înregistrare de-a lui: mărturia lui, în română.
Vezi sursa: Scrisoarea fratelui meu către copii ↗Mărturie de familie · fișier Word original, nemodificat · acces restricționat.
În înregistrarea aceea, din 2017, David spune el cum l-a cunoscut pe tata. Era excavatorist la barajul de la Stânca Costești, în Botoșani, unde lucrau români și sovietici la un loc. O noapte, un șofer sovietic a plâns cu o Biblie în cabina lui. De atunci a început să treacă Scriptura dincolo. În aceeași zi a mers la gara din Vicov de Sus, apoi la Rădăuți. Duminică după-amiază a intrat în casă. Au vorbit după-amiaza aceea și toată noaptea. Luni tata i-a spus: „Hai, nea Gheorghe.” Au mai făcut trei saci și i-au pus în mașina secretarului de partid de la brutărie. Au ajuns cu bine la șantier.
Cei trei saci sunt amintirea lui din ziua aceea. Stau deosebiți de cei șapte saci din noaptea de la Suceava și de cei patru din podul de la Jalcău.
David spune că după întâlnirea aceea lucrul a crescut. Cărțile veneau la Rădăuți din Sibiu, din Ploiești și din Bacău. Spune că tata avea legătură cu frați sași din Sibiu, de unde soseau cărți din Germania, și că lipsea omul care să le treacă. Partea aceea a devenit a lui. Numește oameni care duceau încărcătura până la șantier: Toader Mitric, un frate din Siret, o rudă din Dorohoi. Spune că nu trebuia să se cunoască între ei. Dacă era prins cineva, singurul nume era Hoffman. Lângă Grănicești, noaptea, au descărcat o mașină plină. Altă dată tata a venit cu un combi, o pătură și o pălărie peste cărți, și a fost oprit la Ștefănești. În seara aceea a ajuns cu încărcătura la un camion sovietic care stătea cu o roată jos. David spune că aproape doi ani, până în 1980, nu a căzut niciun transport.
Când au încercat să reia firul, îi numește pe Hoffman, pe Matias și pe Paul Gross. Mașinile au fost oprite. Oamenii au spus că merg la Hoffman. Vorba a ajuns acasă: luni dimineața la miliția din Suceava. Deosebirile față de ce știm acum stau în rândul de mai jos.
Declarația de mână a lui Paul Gross, pagina pe care o avem, nu ajunge la tata. Se oprește în 1975. Nu mut de pe foaia aceea nimic în povestea aceasta.
Înregistrarea din 2017 nu se potrivește, în câteva locuri, cu ce știm acum. Le scriu aici, la vedere. El spune Sitarilor 3. Mandatul din 26 octombrie 1980 și procesul-verbal din 30 octombrie scriu tot Sitarilor 3. Mama scrie, în aceeași zi, Gărilor 3. Dosarul din 1981 scrie Sitarilor 4. Este aceeași casă, până când o pagină le desparte. Numărul din gura lui se potrivește cu hârtiile din octombrie.
El spune cinci copii sau șapte. Instanța scrie șapte minori. Asta ținem. El spune gara din Vicov de Sus și șantierul de la Stânca Costești. Eu îl țin pe Lăcătușu Vasile din Cacica. Vasile Lăcătuș din Vicovu de Sus rămâne un alt om. Hârtiile nu scriu David pe același rând cu Cacica. Îi unește ce mi-a spus tata, și scrisoarea fratelui meu.
La sfârșit filmul se pierde. El spune că vorba a ajuns acasă, luni dimineața la miliția din Suceava, și că tata a luat Bibliile rămase în casă. Fraza aceea este greu de urmat. Datele pe care le ținem sunt ale dosarului. Noaptea de 18 spre 19 octombrie nu îl ia. Arestul cel lung începe la 31 octombrie 1980.
Jurnalul de familie din 23 septembrie 2026, scris după înregistrarea lui, stă aici în PDF: Ce a spus David Lăcătuș despre tata. Este însemnarea pentru surori. Hârtia de tribunal rămâne dosarul.
Arestarea și declarațiile din familie
În noaptea de 18 spre 19 octombrie 1980, la Suceava, un filtru oprește două mașini. În portbagaje sunt șapte saci: 576 de Biblii rusești. Rapoartele numesc cazul Canalul-80. Pe tata nu îl iau în noaptea aceea.
Tata spune noaptea aceasta, cu gura lui. Trei minute. Vorba lui confirmă ce ținem deja: două mașini, oprirea la Suceava, Bibliile, numele Hofman, ziua de 18 octombrie. Unde data lui nu este data dosarului, le scriu pe amândouă. Engleza de pe imagine este o auzire de lucru.
El spune două Dacii, câte un om în fiecare, încărcate cu Biblii. La Suceava sunt oprite și percheziționate. Bibliile sunt găsite, și oamenii sunt arestați. Din întrebări iese unde mergeau. El a întrebat. I s-a spus: la Rădăuți, la Hofman. Hârtia spune același filtru: două mașini cu numere de Alba, șapte saci, 576 de Biblii rusești. David, în înregistrarea din 2017, spune și el că oamenii au zis că merg la Hoffman. Tata confirmă fraza. Marca o spune el: Dacia. Numerele de Alba le spune hârtia. Numărul de Biblii îl spune hârtia. El spune că mașinile erau încărcate.
El știa sosirea: sâmbătă seara, în octombrie, după 15, pe 18. 18 octombrie 1980 a fost o sâmbătă. Ziua din gura lui și noaptea de pe hârtie sunt aceeași. El era la lucru, mecanic. Duminică trebuia să pună cazanele, ca să recupereze căldura. Dimineața a văzut că nu au venit. Înțelegerea era clară. Nu întârziau. A gândit că au fost prinși. Dimineața aceasta este a lui. Dosarul nu o scrie.
I-a spus unui coleg: dacă îl vezi pe Mihalcea, fugi acasă, să strângă tot, vine percheziția, de la culte. Abia terminase, și omul era în spate: «Domnule Hofman, trebuie să stăm de vorbă.» Nu a fost o vorbă. El știa deja. Pe hârtii, Mihalcea Aurel este căpitanul, apoi maiorul, de la Securitatea orașului Rădăuți, omul care primește notele. Numele se întâlnește. Dimineața din film nu este o notă pe care o avem.
Cel care întreabă spune că la proces au fost toți cinci, cei care au luat parte. Tata spune că aveau o înțelegere: dacă sunt prinși, țin o singură poveste. Întrebat dacă îl cunoaște pe Gross Paul, a spus povestea aceea. A ținut până la confruntările mai grele. Gross Paul este unul dintre cei cinci, deja în studiu. Declarația lui de mână, pagina pe care o avem, tot se oprește în 1975. Nu mut nimic de pe foaia aceea aici. Ce confirmă tata este procesul, și numele.
El spune luni după-amiază, ploaie. Lucrase duminica, și lunea era liber. Sectoristul l-a chemat la miliție. Nu aici. Mergem la Suceava. Lunea de după sâmbăta de 18 este 20 octombrie. David spune și el o luni, dimineața, la miliția din Suceava. Dosarul spune alt calendar pentru luare. În noaptea de 18 spre 19 nu este luat. La 26 octombrie este mandatul de cinci zile, la arestul din Suceava. La 28 octombrie în casă se spune că a fost chemat la cercetări, la Suceava. Arestul cel lung începe la 31 octombrie. Data lui rămâne a lui. Data pe care o numărăm rămâne a dosarului. Zilele stau pe calendar.
Peste câteva zile este singur, departe de casă. La 26 octombrie 1980, la ora trei după-amiază, procurorul scrie un mandat de cinci zile, la arestul miliției din Suceava, până la 31 octombrie, la aceeași oră. Pe fotografie, rândul unde învinuitul semnează că a primit mandatul este gol. La 28 octombrie, în casă se spune deja că s-a făcut percheziție și că tata a fost chemat la cercetări, la Suceava.
Vezi sursa: Mandatul și ordonanța · 26 octombrie 1980 ↗Fotografiile documentelor și transcrierea de lucru · acces restricționat.
La 30 octombrie, cât mandatul încă ține, miliția ia o declarație de la mama și una de la fiul de șaptesprezece ani. Ea semnează cu numele întreg, cu mâna ei, pe fiecare pagină. El semnează numai cu prenumele.
Vezi sursa: Declarația mamei · 30 octombrie 1980 ↗Jurnal de transcriere după documentul de arhivă · acces restricționat.
Eu spun că au fost puși să declare. Hârtiile nu scriu cuvântul „siliți”. Scriu că au fost întrebați și că au semnat. O declarație din ziua aceea nu este un informator.
Mandatul îl trimite la Suceava. Declarațiile lor sunt din 30 octombrie, înainte să se termine cele cinci zile. Nu avem o pagină care să spună că a stat lângă ei când au semnat. Arestul cel lung, cel pe care îl numărăm noi, începe la 31 octombrie 1980.
„O declarație din ziua aceea nu este un informator.”
În aceeași zi miliția este și la casa părinților lui, în Jalcău. Mama lui, Victoria, are 66 de ani. Semnează că primește percheziția și că în casă nu ține nimic împotriva legii. Procesul-verbal, scris de organ, găsește cărți, un casetofon și casete. Întrebată de unde sunt, ea spune că sunt ale fiului mai mic.
Fratele mai mic are 29 de ani și stă în casa aceea. Semnează că la el sunt patru saci cu Biblii și dă voie să fie luați. Apoi se urcă în podul șurii, dă fânul la o parte și scoate sacii. Întrebat de unde sunt, spune în fața martorilor că i-a adus fratele lui, Gheorghe, cu mașina, ca să fie ascunși. Pe declarația lungă scrie că o dă conștient și că semnează. Drumul Bibliilor prin Vasile este mai sus.
Casa lor a fost lovită. Cuvintele de pe pagină îl arată pe tata. Eu citesc așa: au fost prinși în mijloc, și tot el a rămas să plătească. Fratele mai mic este printre cei opt amendați. Tata este printre cei cinci închiși.
Hârtia nu dovedește că fratele a vrut să-l dea. Miliția era deja în casă. O declarație din ziua aceea nu este un informator. Numele fratelui rămâne în studiu.
Transcrierea de lucru contopește cele două capete într-un an și șase luni. Penitenciarul a fost la Botoșani. Copia certificată nu este încă în casă.
Fratele meu, între școală și interogatorii
Fratele meu cel mare a scris, mai târziu, copiilor lui, cum a fost pentru el în lunile acelea. Cât tata era încă la cercetări, l-au luat de la școală, la interogatorii. Profesorii și colegii s-au ferit de el. I-au spus, de mai multe ori, că viața lui s-a terminat.
A vrut să lase școala. A terminat-o totuși. Mama l-a rugat, îndată ce a terminat liceul, să plece din oraș și să își caute lucru departe.
Asta este scrisoarea lui, nu o hârtie a Securității. Numele lui nu îl pun aici.
Vezi sursa: Scrisoarea fratelui meu către copii ↗Mărturie de familie · fișier Word original, nemodificat · acces restricționat. Notă de confruntare: scrisoarea indică 30 noiembrie 1980 pentru condamnare; transcrierea de lucru citată în această pagină indică sentința nr. 13 din 10 ianuarie 1981. Diferența rămâne deschisă până la verificarea copiei certificate. Scrisoarea este păstrată fără corecturi.
„A vrut să lase școala. A terminat-o totuși.”
Munca, albinele și urmărirea care continuă
Un raport din 11 septembrie 1981 scrie că, la scurt timp după ce a venit acasă, a vorbit la adunarea penticostală din Rădăuți. A mulțumit pentru ajutorul dat familiei cât a fost în detenție și a zis că Dumnezeu își va continua lucrarea. Raportul nu este data fotografiei. Biletul de eliberare nu este în casă.
După închisoare s-a întors la lucru și la albine. Viața nu a fost o pagină nouă. La 5 decembrie 1983 o notă scrie că au vorbit despre plecarea în străinătate: deocamdată nu i s-a aprobat. Primise din nou un pachet din străinătate. Fiul venise din armată și stătea acasă. Tata o spune el la plecare. În ianuarie 1984 o notă îl găsește la service: retras, nu se bagă în discuție. Schimbase motorul mașinii cu unul diesel. Vara pleca cu stupii, într-un an spre Galați, și nota cere să se afle unde.
La 1 februarie 1984 a fost la programul bisericii baptiste. Luna dinainte voise să meargă la Sibiu cu mașina și cu fiul său. Lângă Fălticeni a fost lovit de o mașină din sens invers, și mașina lui s-a distrus.
Eu spun că la volan era fratele meu cel mare. Nota nu scrie cine conducea. Scrie că mașina era a tatălui meu și că fiul era cu el.
Dosarul nu s-a închis când a ieșit. Notele despre zilele acestea poartă nume de acoperire. Nu le pun aici, și nu le fac oameni. O notă de acoperire nu este, singură, dovada că omul de pe stradă a fost recrutat. Notele merg la dosarul lui, și ofițerul scrie că este lucrat.
Acțiunea de grup BIBLIA se închide la 5 decembrie 1985. Pagina scrie că materialele nu mai prezintă interes operativ și că dosarul se predă la arhivă. Închiderea aceea nu este o achitare. În 1987 hârtia încă îl numește autorul principal. În 1988 casa este verificată din nou. De la venirea acasă, în 1981, până la trenul spre Italia, hârtiile nu l-au lăsat.
Fratele meu cel mare scrie că, după închisoare, brutăria nu l-a mai primit la lucru. Era mecanic acolo. Ca să țină casa, a ținut albine. Zaharul era pe cartelă. Oamenii cumpărau miere. Era plecat cea mai mare parte a anului, și așa era greu de știut unde este.
Asta este scrisoarea lui. Notele spun zilele. Mierea era din stupii aceștia. La 6 mai 1983 o notă scrie, după vorba mamei, că se pregătește să plece cu stupii în țară și că după sărbători merge în județul Galați, unde mai fusese și în alți ani. Sarcina de pe notă este să se afle localitatea și să se spună organului.
La 6 iulie 1983 o notă scrie că s-a întors repede din Galați: seceta nu lăsase floare pentru albine. Apoi a plecat spre Vatra Dornei, și nota nu știe localitatea. La 20 decembrie 1984, după accident, stă mai mult acasă și se pregătește iar să plece cu albinele. Cel care scrie spune că a privit casa și că nu a văzut musafiri străini din localitate.
Mai sunt trei note. În vara lui 1984 cel care scrie o găsește acasă numai pe mama. Tata era plecat cu stupii la o pădure de tei de lângă Galați. Locul de pe rând nu se citește sigur, și nu îl pun. Mama l-a rugat să îl ajute pe un fiu să se angajeze. Fiul nu e numit.
O notă pe jumătate acoperită, cu data citită nesigur ca 12 iulie 1984, scrie că primește ceva din străinătate. Cuvântul poate fi „bani”, și nu îl închid. În prezent nu este încadrat în muncă. Rândul despre fiu nu se citește. În ultima vreme nu a fost văzut vizitat de oameni din localitate.
La 6 septembrie 1984 i-a spus cuiva, la fratele lui mai mic, că vrea să se mute cu toată familia la Reșița sau în împrejurimi. Dacă găsește un serviciu bun, vinde casa de aici și cumpără alta. Venise de la albine, din Galați, și era acasă. Numele celui care scrie nu se citește.
El era Creștin după Evanghelie. Notele îl urmează și în alte biserici. La 11 septembrie 1981 este la adunarea penticostală din Rădăuți. La 1 februarie 1984 este la biserica baptistă din localitate. La 13 septembrie 1984 este la comunitatea baptistă din Vicovu de Sus, unde erau așteptați doi turiști americani, baptiști. Nota scrie că a fost întrebat ce a rezolvat cu plecarea familiei în Germania de Vest. A spus că deocamdată nimic, pentru că nu are aprobare. S-a bătut cu mâna peste buzunare și a zis că a pregătit ceva. Nota citește asta ca o scrisoare pentru turiști. Cererea depusă, pe hârtiile din 1987, rămâne pentru Statele Unite.
La 6 aprilie 1984 el și fratele lui mai mic vorbesc, la Rădăuți, despre casa de adunare a creștinilor după Evanghelie. Vor să construiască una nouă, fiindcă cea de acum ar putea fi dărâmată. Sunt puțini. Fiecare ar da câte 400 de lei la două luni. Au început să adune materiale și vor cere teren la Consiliul popular.
O altă notă, fără dată citită, scrie că adunarea vrea să cumpere o casă pe strada 1 Mai, ca s-o facă casă de adunare, pe numele unei bătrâne. Numele de pe rând nu se citește sigur, și nu îl pun. Notele nu scriu că casa a fost cumpărată. Scriu planul, și că planul este urmărit.
Tata spune ziua procesului, cu gura lui. Curtea tribunalului din Rădăuți, după judecată. Oamenii sunt afară, și cântă.
Dacă vrei hârtiile
Studiul CNSAS, după rapoartele Securității, spune că în Canalul-80 au fost închiși cinci oameni și amendați alți opt. Tatăl meu este unul dintre cei cinci. Numele celor opt rămân în studiu. Pe coperta dosarului de urmărire stă numele conspirativ EVANGHELISTUL. Este numele pus pe omul urmărit. Nu este numele unui informator.
Statul nu a scris „trafic de Biblii”. Transcrierea de lucru pune două capete: 170 de ruble în august 1978, și imprimate fără autorizație, între 1971 și 1980. Cele două pedepse s-au contopit într-un an și șase luni. Pe transcriere, judecata este la Rădăuți, sentința nr. 13 din 10 ianuarie 1981. Recursul, la Tribunalul Suceava, 31 ianuarie 1981, a fost respins. Penitenciarul a fost la Botoșani. Copia certificată nu este încă în casă. O cerem la CNSAS, dosar P 2551/2026.
Cele 10.600 de mărci din studiu sunt banul Germaniei de Vest, luate de la cei cinci. La cursul din 1999 fac 5.419,69 euro: 1 euro = 1,95583 mărci. Celelalte monezi stau fiecare pe rândul ei. Nu există un singur total.
Mandatul din 26 octombrie scrie ora 15. Declarațiile din 30 octombrie, ale soției, ale fiului, ale mamei și ale fratelui mai mic, și mandatul, sunt transcrieri de lucru, după fotografiile din casă. Nu sunt copia certificată. Cei patru saci din șură nu se adună peste cele 2.719 Biblii.
Povestea noastră
Pe hârtiile din dosar, la 8 aprilie 1987 actele de emigrare în Statele Unite sunt deja depuse, pentru toată familia. În aceeași pagină el este încă „lucrat” și încă numit autorul principal din cazul Canalul-80.
La 16 iunie 1988 casa este verificată din nou pentru emigrare. Pagina scrie că rămâne „în preocupările organelor noastre pentru relații cu elemente sectante din străinătate.” Cuvântul „sectante” este al lor. Avizul de pe pagină este pozitiv. Hârtiile nu scriu ziua în care am primit pașaportul românesc, și nu scriu de ce a durat.
Locurile, cum stau pe hârtii, sunt acestea. Cererea de emigrare este pentru Statele Unite. O notă, fără dată citită, scrie că a spus că nu renunță la plecarea acolo, că a făcut demersurile, și că dacă nu-i va conveni se întoarce.
Italia este stația de pe drum, nu o cerere. Germania de Vest este locul de unde veneau Bibliile, nu o a doua cerere. Uniunea Sovietică este locul unde spunea că se treceau materialele, nu o țară în care a cerut să se mute.
Plecarea și despărțirea fratelui meu
Ieșirea a fost grea și în casă. Actele nu sunt pentru el singur. Sunt pentru toată familia. În aceeași vreme dosarul încă îl ține, și încă îl numește autorul principal.
Mama și fratele meu cel mare îl presau, după câte știu eu. Fratele meu cel mare spune că tata i-a zis: „Dacă nu vii acum, nu vine nimeni.” Fraza aceasta nu stă pe hârtia Securității. O spune el.
Poziția tatălui meu era aceasta. Statul încă nu îi închidea dosarul. Hârtiile de plecare erau ale casei întregi. Cei mai apropiați îl împingeau. Ca să îi scoată, a pus plecarea tuturor pe fiul care putea să rămână. Nu era un om care alege un copil împotriva celorlalți. Era un om care nu putea mișca casa dacă fiul acela nu se mișca.
Mai târziu, fratele meu cel mare a scris asta copiilor lui. Scrie că, atunci, era îndrăgostit. Fata nu era încă în familie, și nu era pe viză. S-au logodit în noaptea dinainte să plecăm din România. El îi spusese tatălui să plece, și că vine el mai târziu, după ce se rezolvă logodna. Tata i-a pus alegerea: dacă el nu vine, nu vine nimeni.
Era cel mai mare. Avea 26 de ani și știa destulă engleză ca să fie sprijinul pe care tata îl vedea în țara nouă. Scrie că nu a avut o alegere adevărată. A venit cu familia. A durat vreo patru ani până s-a reunit cu ea în America.
Asta este scrisoarea lui către copiii lui, nu o hârtie a Securității. Numele ei nu îl pun aici.
Vezi sursa: Scrisoarea fratelui meu către copii ↗Mărturie de familie despre plecare și despărțire · fișier Word original, nemodificat · acces restricționat.
Drumul spre America
Pașaportul românesc l-am primit, în cele din urmă. Din România până în Italia am mers cu trenul. Cât a durat ieșirea, încă o căutăm.
În Italia am stat, până am putut merge mai departe. Îi spuneam lagăr. Pagina nu numește lagărul. Biletul de avion l-a plătit o organizație catolică. L-am dat înapoi, aceeași sumă, fără dobândă. Nu pun aici numele biroului.
Dacă vrei lagărul și biletul
Pentru românii care plecau spre Occident, lagărul cel mai cunoscut a fost cel din Latina, la sud de Roma, deschis din 1957 până în 1989. Reti Solidali scrie că de acolo oamenii plecau mai departe, între altele spre Statele Unite. O relatare în română dă circa 6.000 de români trecuți prin Latina. Nu scriu că familia mea a stat anume acolo.
Programul public care se potrivește cu vorba despre bilet stă la Organizația Internațională pentru Migrație: din 1960 dă împrumut fără dobândă pentru drum, iar omul semnează hârtia de datorie înainte să plece. Dacă agenția care primește familia este cea catolică, plata se face către Conferința episcopilor catolici din Statele Unite. În pagina lor din 2015, biletul este cumpărat de OIM, cu bani de la Departamentul de Stat, iar împrumutul este fără dobândă.
Tata spune de ce a hotărât să plece, cu gura lui. Fratele meu cel mare era în armată, la vânători de munte. L-au mutat de la unitate. În august 1989, înainte de revoluție, au plecat.
El spune luna plecării: august 1989, înainte de revoluție. Rândul de mai jos este sosirea, și este al meu.
La 23 august 1989 am ajuns la Buffalo, New York. Data este a mea. Nu stă pe hârtiile Securității. Sponsorul, tot după spusa mea, a fost biserica penticostală evanghelică din Depew, New York.
Pentru cei care vin după noi
Eu sunt Daniel Silviu Hofman, fiul lui. Am deschis arhiva aceasta ca un student să poată citi paginile, cu data și cu hârtia în mână. Dovada se deschide mai jos. Fișierele familiei cer parola.
Locul pentru fiii mei, pentru frații și surorile mele și pentru oricine întreabă este scris pe prima pagină. Cine cercetează în condiții corecte scrie la daniel@hofmanfund.org.
Unde stă dovada
Un rând din poveste este ori hârtia, ori ce mi-a spus tata, ori scrisoarea fratelui meu. Butonul deschide hârtia. Cere numele și parola. Parola nu stă pe pagina aceasta. O are familia. Dacă nu o ai, rămâi la paginile deschise, sau scrii la daniel@hofmanfund.org.
Harta perchezițiilor este interactivă. Apeși casa, și ușa cere parola pentru fila acelei case. Deschide harta.
Fără parolă, pentru oricine:
Tata, trei minute Ziua procesului De ce a plecat Calendarul Izvoarele Harta țării Cum lucra dosarul Serviciul D Jurnalul lui David Înregistrarea lui David