Povestea lor. Credința ta.

Nu am inventat rândul acesta. Alții l-au spus înaintea mea. Nici unul nu a numărat tineri din bisericile din România. Au vorbit despre omul de pe cruce.

Gheorghe Cornilescu, la Luca 23:35–44, într-un text datat 10 octombrie 1948 și pus pe ClickBible la 8 aprilie 2017, scrie că tâlharul nu avea o credință moștenită. Moștenise un fel deșert de viețuire, care l-a dus la moartea aceea. El spune că noi ne legănăm cu o credință despre care zicem că se moștenește, și că mântuirea nu este lucrarea omului, nici urmarea faptelor bune. Nimeni nu l-a îndrumat, și el n-a auzit o predică. Încheierea lui: nu ajungem credincioși prin ce moștenim, nici prin ce facem, simțim sau suferim. Notează și Matei 27:44, că amândoi au batjocorit, apoi unul s-a schimbat. Pagina are greșeli de tastare. Am pus sensul, nu rândul stricat.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia I la Cruce și la tâlhar, este citat de Basilica la 20 martie 2014, din volumul Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, pp. 90–91. El spune că Domnul nu i-a zis tâlharului ce i-a zis lui Petru, nu i-a făgăduit tronuri, nu i-a arătat o minune și nu i-a grăit un cuvânt despre Împărăția cerurilor, nici despre iad. Tâlharul nu a văzut morți înviați, nici draci izgoniți, nici marea ascultând. Totuși L-a mărturisit. Când Petru tăgăduia jos, tâlharul mărturisea sus. Gură de Aur scrie că nu îl învinuiește pe Petru. Doi tâlhari, aceeași viață, nu același sfârșit. El spune că unul a moștenit Împărăția. Verbul este al lui, pentru cel care a crezut. Nu este afirmația mea că mântuirea se moștenește.

Charles Spurgeon a vorbit despre el de două ori, la Metropolitan Tabernacle. Am citit pasajele acestea. La 31 ianuarie 1886, „The Dying Thief in a New Light”, Luca 23:40–42, din Metropolitan Tabernacle Pulpit, volumul 32, răspunde celor care spun că tâlharul a fost întors, dar nu a fost botezat, nu a fost la Cina Domnului și nu a intrat în biserică. Spurgeon spune că nu putea, fiind pironit pe cruce, și că ceea ce Dumnezeu însuși face cu neputință nu cere. Mărturisirea de pe cruce este, pentru el, esența botezului. În același loc predică și forma lungă, pentru omul care trăiește: cine crede și este botezat va fi mântuit. La 7 aprilie 1889, „The Believing Thief”, Luca 23:42–43, volumul 35, spune că dacă ar fi fost o excepție, Domnul ar fi îngrădit-o și ar fi vorbit în șoaptă. A vorbit deschis, și cazul a fost scris ca minunea să se repete. Vorbele lui: „The bulk shall be equal to sample.”

Am citit și pagini care spun contrariul: că întâmplarea este o excepție dinainte de botezul Bisericii și nu ține pentru noi. Nu le pun aici ca pe un acord. Răspunsul stă mai sus. Am văzut și titluri de predici recente. Nu le-am ascultat. Nu le pun vorbele.

La o parte dintre amișii de ordine veche, în America, tânărul primește înainte de botez un răgaz numit Rumspringa, „ieșirea în lume”. În jurul vârstei de șaisprezece ani. Ei nu botează prunci. Botezul este intrarea aleasă în comunitate. În răgazul acela, unii văd mai mult din lumea de afară. Filmele îngroașă petrecerile.

Nu toate așezările fac la fel, și nu fiecare tânăr pleacă departe. Faptul folositor este ușa: nu ești membru fiindcă te-ai născut la masa lor. Alegi umblarea, sau nu o alegi.

Lângă răgazul amiș, unii spun walkabout, cuvântul englezesc luat din Australia. Nu vă trimit să copiați un ritual. Nu vă trimit să păcătuiți ca să vă găsiți. Poza din filme, un băiat trimis singur luni de zile în tufiș, nu este ce am citit.

Deborah Bird Rose, în Dreaming Ecology, capitolul 2, la ANU Press, scrie despre districtul râului Victoria, în nordul Australiei. Acolo, în kriol și în engleza pastorală aborigenă, walkabout înseamnă să ieși după mâncare. Nu este o rătăcire. Pleci cu un rost, pe un loc unde ai dreptul să fii, spui că pleci, și te întorci. Engleza coloniștilor a întors cuvântul pe dos: plecarea de la lucru, înapoi la locul tău, a fost citită ca o lepădare de răspundere, sau ca o mișcare fără țintă. Nu am citit capitolul 3, care se numește numai „Walkabout”. Nicolas Peterson a intitulat un capitol din 2004 „Myth of the walkabout”. Nu l-am citit. Nu îi pun argumentul aici. Titlul spune numai că poza cunoscută este pusă la îndoială.

Nici unul nu a numărat pastori ieșiți din școlile evanghelice din România. Nu am găsit studiul acesta în ce am putut deschide. Nu mut o cifră americană pe bisericile de aici.

Grigorie cel Mare, în Regula pastorală, cartea I, capitolul 2, în traducerea lui James Barmby de pe New Advent, scrie că nimeni nu trebuie să ia o slujbă de conducere dacă nu trăiește ce a învățat din studiu. Sunt unii care cercetează învățătura cu grijă, apoi o calcă în viață. Predau ce au învățat din cărți, nu din practică. Când păstorul merge pe locuri abrupte, turma îl urmează spre prăpastie. El spune că nimeni nu face mai mult rău în Biserică decât cine are numele și rangul sfințeniei și trăiește strâmb. Fraza este a lui, despre păstorul din secolul lui. Nu este sentința mea despre pastorii de azi.

B. B. Warfield, la seminarul din Princeton, spune în pasajele pe care le-am citit că școala există ca să înveți, și că învățătura singură nu face un slujitor. În cuvântarea din 1903, „Spiritual Culture in the Theological Seminary”, citată de Biola: pregătirea minții singură nu va face niciodată un slujitor adevărat. Inima are drepturi pe care capul trebuie să le respecte. Slujirea este o slujbă duhovnicească. Necazul pe care îl vede nu este că pastorii au prea multă minte, ci prea puțină inimă. În textul din 1911, „The Religious Life of Theological Students”, în pasajele de pe Heidelblog: a fi în stare să înveți pe alții nu te face slujitor. Înainte de a fi învățat, și mai presus de asta, slujitorul trebuie să fie evlavios. Nimic nu este mai pierzător decât să pui cele două unul împotriva celuilalt. El apără școala. Nu o închide. Spune că diploma nu stă în locul vieții.

Jo Ann Deasy, în In Trust, anul editorial 2017, scrie despre chestionarul de absolvire al Asociației Școlilor Teologice din America de Nord. În 2015–2016, aproape 6.300 de studenți din 183 de școli l-au completat. Dintre 15 locuri în care școala ar putea să te crească, încrederea în Dumnezeu stă pe locul 6, trăirea credinței în viața de zi cu zi pe locul 9, tăria vieții duhovnicești pe locul 13, iar putința de a te ruga pe locul 15. Rugăciunea a fost ultima de cel puțin opt ani. Studenții de la masterul de divinitate, diploma obișnuită pentru slujire, au notat aceste patru locuri ceva mai slab decât colegii de la alte mastere profesionale sau de la doctoratul în slujire. În afară de rugăciune, tot le-au notat cu 4, „eficace”, pe o scară de la 1 la 5. Este părerea lor despre școală, nu o măsură că școala le-a luat credința. Școlile sunt din America de Nord. Nu sunt institutele din România.

David C. Wang și ceilalți, în rezumatul articolului din 2023 din Christian Education Journal, pus pe Thrive Center, scriu că o cercetare a aceleiași asociații, din 2018, a găsit că peste 40 la sută dintre seminarii nu au o definiție de lucru pentru formarea personală și duhovnicească. Am citit rezumatul. Nu am citit articolul. Cifra este despre școli care nu știu să spună ce este o viață formată. Nu este numărul pastorilor care nu sunt creștini.

Întrebarea care nu este măsurată, aici: dintre tinerii crescuți în bisericile penticostale, baptiste și creștine după Evanghelie, câți intră la o școală biblică sau teologică înainte să aibă o frază a lor, și câți stau apoi la amvon cu capitolul învățat și cu viața în altă parte. Nu întreb câți sunt mântuiți. Nu pornesc numărarea. Nu o adaug la plata de mai jos.

Nici unul nu a numărat tineri din bisericile evanghelice. Nu mut cifra lor pe întrebarea mea.

Robert D. Putnam, în eseul „The Strange Disappearance of Civic America”, pe The American Prospect, măsoară America, nu România. Din jurnalele de timp ale anilor 1965, 1975 și 1985, scrie că timpul pentru vizite și pentru statul împreună a scăzut, poate cu un sfert, din 1965, iar timpul pentru cluburi și organizații cam la jumătate. La asociații ca PTA, Elks, League of Women Voters, Crucea Roșie, sindicate și ligi de bowling, participarea a scăzut cam cu 25 până la 50 la sută, în două sau trei decenii față de eseul lui. În General Social Survey, apartenența la grupuri a scăzut cam cu un sfert din 1974, iar încrederea dintre oameni cam cu o treime din 1972. El nu spune că parcurile s-au închis. Spune că vizita și clubul s-au rărit. Comparația mea, din 1989 încoace, este a mea.

Patti Golden, americancă, la 11 mai 2013, în „O americancă în București”, pe Catchy. Când le spunea românilor că iubește parcurile, ei se linișteau și ziceau „da, da”. Pentru ea parcul este locul de plimbare, de stat și de joc, cu flori, terase și bănci. Ea scrie că, spre sfârșitul comunismului, apartamentul era pentru somn și pentru masă, iar parcul era locul deschis unde te vedeai cu ai tăi, și vorbeau și tinerii, și bătrânii. La un sfârșit de săptămână frumos, scrie ea, zeci de mii umplu Herăstrăul. Este ochiul ei, în București, în 2013. Nu este un sondaj. Nu scrie despre șah, și nu scrie că ai vorbit cu un necunoscut. Asta rămâne ce am văzut eu.

Ioana Moldoveanu, în „Șahiștii de noapte din Grădina Cișmigiu”, Jurnalul, 19 martie 2004. La miezul nopții, pe ploaie, la mesele de piatră din Careu, oameni de toate vârstele jucau șah. Reportajul scrie că la mesele acelea șahiștii se întâlnesc încă dinainte de al Doilea Război Mondial. Petru Volk Bucur, atunci de 52 de ani, spune că lui îi plac discuțiile de acolo. Nu se joacă în liniște. Se vorbește de fotbal și de politică. Este o grădină, într-o noapte din 2004. Nu este harta României de azi. Eu spun că jocul și vorba în parc încă le-am văzut. Nu îi mut pe oamenii din reportaj în anul acesta.

Ana Cârstoiu, la 2 august 2022, în Vice, a vorbit cu tineri care au trăit în Occident și s-au întors. Nu este un sondaj, și nu este despre biserica evanghelică. Simona, 22 de ani, întoarsă din Spania, spune că România are nevoie de ei și că viitorul țării depinde dacă rămân. Diane, 27 de ani, născută în Queens, New York, a dat New York-ul pe București, fiindcă aici se simte cel mai bine. Când a plecat din România, în fiecare vacanță se gândea să se întoarcă. Își dorește ca cei din jur să înțeleagă comunitatea. Bodi, 29 de ani, din Curtea de Argeș, a stat 16 ani în Spania. Spune că pentru aceeași muncă ar fi putut câștiga și de trei ori mai mult acolo, și că nu s-ar întoarce. Aici este acasă, și dorul constant s-a oprit. Trei vorbe. Nu le preschimb în numărul tinerilor din biserică.

Nu toți cei întorși spun ce spun eu. Am văzut și titluri în care li s-a făcut dor de Occident. Nu am citit mărturiile acelea până la capăt. Nu le pun aici ca pe un acord. Altele, pe care le-am citit, stau la întoarcere. Nici pe acelea nu le mut aici ca pe un acord.

Întrebarea care nu este măsurată: dintre tinerii crescuți în bisericile penticostale, baptiste și creștine după Evanghelie, câți își descriu viața dorită ca lucrul, muzica și poza Americii, și câți pot descrie o viață publică pe care o au deja în România, statul în parc, plimbarea, masa de șah, vorba cu un necunoscut. Nu întreb câți sunt mântuiți. Nu pornesc numărarea de pe pagina aceasta. Plata de mai jos rămâne pentru cealaltă întrebare, despre credința moștenită.

Resurse și experiențe aduse la întoarcere

Notă editorială: începutul acestui fragment lipsește din versiunea păstrată. Textul disponibil este redat mai jos, fără completări presupuse.

într-un interviu luat de Andrei Enache pentru Radio România, 24 octombrie 2026, spune că migrația doare, și că nu este numai pierdere. Satele câștigă și ceva din ea. Întoarcerea, pentru mulți, nu este o dată definitivă. Este un du-te și vino: vin, vor să rămână, încearcă, nu le iese, pleacă iar. Pentru copiii crescuți în străinătate, legătura cu România se face altfel decât la părinți. Vizita la bunici ține familia. Amintirile, prieteniile și locul unde te simți al lor se fac adesea în țara în care ai trăit. Nu am ascultat emisiunea. Am citit articolul. El nu scrie despre un copil plecat în America în 1989. Nu mut vorba lui pe mine.

Anatolie Coșciug, în interviul luat de Kristina Reștea pentru Economedia, 2 iunie 2026, spune că nu toată întoarcerea este silită. Sunt oameni, unii crescuți afară, care vin pentru un loc de muncă real. Aduc o meserie, o limbă, un fel de a lucra. Am citit interviul. Nu am văzut înregistrarea. El nu numără tineri de biserică.

Despina Saghin, Daniel Lucheș și Maria-Magdalena Lupchian, în World, 27 martie 2025, au întrebat profesori din nord-estul României, între iulie 2023 și februarie 2024. Au rămas 500 de răspunsuri, din 643. Nu este un eșantion al țării. Este ochiul profesorilor, nu al copiilor. La cuvintele libere, percepția este mai ales bună: adaptare, fire deschisă, curiozitate, ambiție, responsabilitate. Pentru ei, cei mai mulți copii întorși au părut că se așază. Diferența a făcut-o familia, limba română și școala. Este vorba de elevi care și-au echivalat anii, în migrația de mai târziu. Nu sunt un bărbat plecat la 14 ani, în 1989. Nu mut partea lor bună pe biserică.

Dificultăți de readaptare

Notă editorială: începutul acestui fragment lipsește din versiunea păstrată. Textul disponibil este redat mai jos, fără completări presupuse.

petrecut departe de familie nu se dă înapoi. Coșciug spune că o parte din val este o Românie idealizată, lăudată la întâlniri și neprivită la față. Societatea s-a schimbat mult în ultimii 10–20 de ani. Cine vine o dată sau de două ori pe an, sau numai în vacanță, întâlnește o altă țară decât cea din cap. El mai spune că cel întors este adesea criticat, și că munca din afară nu este luată în serios. Arată spre o cercetare pe care o spune nepublicată. Nu am citit-o. Fraza din interviu este a lui.

Anamaria Nedelcoff, în Antena 3, 19 iunie 2026, a vorbit cu oameni întorși. Andra, 33 de ani, zece ani în Marea Britanie, întoarsă în 2023, spune că nu ești întreg: nici acolo, nici aici. Marius Matichescu, întors din Franța în 2011, spune că la meserie a fost lucrul cel mai bun pe care l-a putut face, și că i s-a părut că nu mai vorbește aceeași limbă cu ai lui. I-a luat timp să se reașeze. Gabriela Țibrea, doisprezece ani în Spania, întoarsă în 2017 pentru școala copilului, spune că dacă ar fi știut la ce se întoarce nu și-ar fi lăsat viața de acolo. Spune și că pe cei mai mulți îi cheamă pământul, apoi văd că adaptarea este grea, și că vrei să pui umărul și ești limitat. Trei oameni. Nu sunt un sondaj. Nu sunt biserica evanghelică. Nu sunt copilul din 1989.

Saghin și ceilalți scriu și partea grea, tot din ochiul profesorilor. Mai mult de jumătate văd o prelucrare mai lentă, goluri, o pregătire mai slabă. Cam o treime dintre profesori văd o lipsă de atenție. Ei estimează că greutatea de a-ți face prieteni poate atinge mai mult de o treime dintre elevi. Notează și marginalizarea. Cam unu din zece dintre profesori crede că elevii aceștia sunt ținta batjocurii. Văd și apatie, tristețe, izolare. Pentru cam o treime, greutatea este la învățătură, la relații sau la starea dinăuntru. În 2021, Suceava avea 911 elevi întorși. Ministerul a echivalat peste 20.921 de elevi în 2020 și în 2021. Nord-estul a fost 24,3 la sută din ei. Nu mut cifrele acestea pe tinerii din biserică, și nu le mut pe mine.

Coșciug, în același interviu, spune că migranții care se întorc sunt printre categoriile cu intoleranța cea mai ridicată față de alți imigranți. Anii din Occident pot învăța disprețul, și omul îl poate aduce acasă. Asta este urâtul pe care îl pot căra eu. Nu este o sentință pe toți cei întorși. Este avertismentul lui, și îl iau pentru mine.

Prejudecăți și felul în care sunt primiți cei întorși

Notă editorială: începutul acestui fragment lipsește din versiunea păstrată. Textul disponibil este redat mai jos, fără completări presupuse.

lui Coșciug și al Elenei Popa, „Strangers at home”, din 2025. Nu am deschis studiul. Am citit articolul ei. Ei au luat 3.376 de comentarii, din martie până în septembrie 2020, de pe trei publicații mari, despre oamenii care veneau acasă la începutul pandemiei. Cei rămași în străinătate sunt lăudați. Cei care se întorc sunt priviți rău. Țara din care vii schimbă privirea: Spania și Italia sunt citite ca muncă de sezon, Germania și Austria ca o meserie mai bună. Articolul scrie că stratul cel mai dur cade pe românii de etnie romă. Nu copiez cuvintele. Urâtul de partea celor rămași este întrebarea „de ce ai venit?”, pusă înainte să apuci să vorbești.

Robert Santa, în același articol, spune că nu este o întoarcere în masă. Vorbește de zeci de mii, în cinci sau șase ani, și de faptul că majoritatea diasporei este încă acolo. Articolul citează un sondaj Repatriot, pe care nu l-am deschis: în 2017, 70 la sută spuneau că intenționează să revină; în 2025, 29 la sută. Nu mut procentul pe biserică. Gabriela le spune celor care se gândesc să se întoarcă să rămână acolo, sau să încerce fără să lase definitiv ce au. Este fraza ei, după doisprezece ani în Spania. Nu este fraza mea. Eu încă vreau acasă.

Nici unul nu a numărat tineri din bisericile penticostale, baptiste și creștine după Evanghelie. Nu am găsit studiul acesta în ce am putut deschide. Nu mut o cifră pe ei. Trei vorbe de la oameni întorși stau deja la comunitate. Nu le repet ca și cum ar fi studiul copilului plecat în 1989.

Deschide Ezechiel 11. Cei rămași în Ierusalim le spun celor duși departe: depărtați-vă de Domnul, nouă ni s-a dat țara. Dumnezeu răspunde că El i-a depărtat, și că le este El locaș în țările unde au ajuns. Plecarea, în capitolul acela, este o trimitere, nu dovada că L-au lăsat. Lauda celor rămași este tocmai ce corectează El. Nu mut capitolul pe 1989.

Deschide Luca 15, de la fiul care a rămas pe ogor. Aude muzica. Se mânie. Nu intră. Anii lui de lucru sunt adevărați. Tatăl tot fiu îl ține. Îi spune: tu ești mereu cu mine, și ale mele sunt ale tale. Ce nu primește este privirea: fiul acesta al tău a venit, și tu i-ai tăiat vițelul. Eu nu sunt fiul care a risipit averea. Am fost adus copil. Nu îmi pun viața în gura lui. Pun în pagină privirea care nu poate suferi pe cel venit acasă.

Deschide Matei 20. Cei dintâi, care au dus greutatea zilei și arșița, cârtesc: pe aceștia din urmă, care au lucrat un ceas, i-ai făcut deopotrivă cu noi. Stăpânul le spune că nu le face nedreptate, că plata lor este cea pe care au primit-o, și că pe cel din urmă îl plătește la fel, din ce este al lui. Ochiul rău este că bunătatea lui către altul li se pare o jignire. Cei veniți mai târziu nu s-au tocmit singuri. I-a tocmit stăpânul. Nu spun că anii mei din America sunt ceasul acela, și anii voștri toată ziua. Spun că ochiul care măsoară credincioșia după cine a rămas este ochiul care cârtește în pilda aceasta.

Deschide Iacov 2. În adunare, părtinirea se vede când te uiți la inelul de aur și la haina bună, și spui: șezi aici, la loc bun, iar celuilalt: stai acolo, sau șezi la picioarele mele. Iacov nu scrie despre America. Semnul din capitol este inelul și haina. Semnul pe care l-am auzit eu este anii de afară. Privirea este de același fel: așezi omul după ce a adus în cameră. Nu întorc capitolul ca să mă fac eu săracul. Pot fi citit și ca omul cu inelul. De aceea mă întorc smerit, nu ca să iau scaunul.

Deschide Romani 14. Nu disprețui slujitorul altuia. Înaintea stăpânului lui stă, sau cade. Nu mut capitolul pe mâncare. Sensul, aici, este că nici cel rămas, nici cel adus, nu este judecătorul celuilalt. Fiecare răspunde înaintea Stăpânului lui.

Pentru întoarcerea smerită, deschide Filipeni 2. Nimic din ceartă, nimic din slavă deșartă. În smerenie, socotiți-i pe alții mai presus de voi. Hristos nu a luat scaunul. S-a golit. S-a smerit. Asta este ținuta cu care vin, nu o predică despre cât am văzut. Și deschide 1 Corinteni 4. Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai primit? Limba, anii, poza Americii, le-am primit. Nu le-am câștigat ca pe o sfințenie. Și anii de acasă, ai celor care au rămas, sunt primiți. Nu sunt o medalie.

Notă editorială: începutul acestui fragment lipsește din versiunea păstrată. Textul disponibil este redat mai jos, fără completări presupuse.

că cel întors este adesea criticat, și că munca din afară nu este luată în serios. Nedelcoff redă ce au văzut Coșciug și Elena Popa în comentarii: cei rămași în străinătate sunt lăudați, cei care se întorc sunt priviți rău, și întrebarea „de ce ai venit?” cade înainte să vorbești. Studiul lor nu l-am deschis. Nici una din vorbele acestea nu este despre banca din biserică. Sunt despre societate.

Florentina Scârneci-Domnișoru și Codrina Csesznek, „Ethnographic Reflections of Return Migration in a Romanian Rural Community”, în Dve domovini / Two Homelands, nr. 46, 2017, doi 10.3986/dd.2017.2.06, au stat în comuna Drăguș, județul Brașov. La primărie, în 2010, comuna avea 1.260 de locuitori, dintre care 167 lucrau în străinătate. În 2011 s-au întors cinci familii din Italia și trei din Spania. Ele le-au luat în studiu numai pe cele cinci din Italia. În decembrie 2011 au făcut trei interviuri cu câte o persoană și două cu familia: trei femei și cinci bărbați, între 27 și 45 de ani, școală medie sau profesională, între 4 și 15 ani în Italia. Ele numesc cele găsite reflecții, și o parte din concluzii ipoteze, nu un studiu al țării.

Ce spun cei de acasă despre cei plecați, în vorba lor: cine și-a îndreptat traiul după întoarcere este și admirat, și invidiat. Cei întorși se socotesc invidiați pe nedrept, și spun că au făcut sacrificii mari pentru banii câștigați. Unul dintre ei, notat I2, spune că Italia i-a schimbat numai din privința aceasta: au făcut bani și au putut zidi casa. O comună. Cinci familii. Nu este biserica. Nu este un copil dus în America în 1989. Nu mut invidia din Drăguș pe bancă. O pun aici fiindcă este partea citită: cei rămași văd casa și banul, și îi socotesc pe cei întorși și de laudă, și de pizmă.

Am văzut și lucrarea din Cogent Social Sciences, 2025, a Despinei Saghin, a lui Daniel Lucheș, a Mariei-Magdalena Lupchian și a Danielei Jeder, despre cei întorși în Suceava. Nu am putut-o deschide. Nu îi pun procentele pe pagină. Am văzut și textul Magdalenei Ulceluse, din 18 mai 2020. Am citit numai începutul, apoi pagina s-a închis. Nu mut restul aici.

Întrebarea care nu este măsurată, aici: dacă cineva care a plecat, sau a fost dus, se întoarce și se așază, auzi anii, sau auzi numai că nu a fost aici. Nu întreb câți sunt mântuiți. Nu pornesc numărarea. Nu o adaug la plata de mai jos.

Întrebarea care nu este măsurată: dintre tinerii crescuți în bisericile acestea, câți au nevoie ca un om plecat copil, în 1989, de la 14 ani, să stea lângă ei, să slujească, să îi îndrume și să îi iubească, și câți ar auzi numai salariul american în gura lui. Nu întreb câți sunt mântuiți. Nu pornesc numărarea. Nu o adaug la plata de mai jos.